DREPTUL LA APĂRARE

Dreptul la apărare, ca valoare socială, este necesar oricărui mediu social, formarea elementelor acestuia în diferitele etape ale civilizaţiei cunoscând un progres constant și evident. Principiile dreptului la apărare se regăseşte din cele mai vechi timpuri, încă din dreptul roman, când nimeni nu putea fi judecat, nici măcar sclavul, fără a fi apărat. Dreptul la apărare este considerat o cerinţă minimală şi o garanţie necesare pentru realizarea unui echilibru între interesele persoanei şi cele ale societăţii, un numitor comun în toate sistemele procedurale ale statelor democratice.

De la concepţia dreptului la apărare ca drept natural al persoanei s-a ajuns, în teoriile moderne contemporane, la concluzia că acesta constituie un principiu juridic general inerent ordinii de drept.

Realizarea justiţiei într-un stat de drept se poate realiza numai prin respectarea drepturilor şi intereselor legale ale omului. Tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârşit o infracţiune se realizează de către instanţele judecătoreşti prin parcurgerea unui proces penal. În desfăşurarea sa, procesul penal este guvernat de unele reguli cu caracter general pe baza cărora este clădită întreaga sa construcţie. Unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal este principiul garantării dreptului la apărare, fiind nu numai o manifestare a statului de drept, dar şi o condiţie necesară pentru realizarea eficientă a justiţiei.

În această accepţiune a şi fost consacrat în normele de drept internaţional, fiind unul din drepturile fundamentale ale cetăţenilor şi înscris într-o serie de acte internaţionale care consacră aceste drepturi. Cele mai importante sunt Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Constituţia României consacră largi drepturi şi libertăţi fundamentale cetăţenilor ţării noastre, cât şi mijloace juridice pentru realizarea acestora. Printre drepturile constituţionale fundamentale ale cetăţenilor se numară şi dreptul la apărare, înscris în articolul 24, care prevede: “(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu“.

O asemenea reglementare întâlnim şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care în art. 15 prevede că „dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului penal, părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de un apărător, ales sau numit din oficiu, potrivit legii”.

Modul practic de punere în valoare a dreptului la apărare pe care Constituţia îl recunoaşte părţilor este stipulat pe larg în art. 10 din Codul de procedura penală.

Art. 10. Dreptul la apărare Cod Penal.

(1) Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înşişi sau de a fi asistaţi de avocat.

(2) Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării.

(3) Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia.

(4) Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie.

(5) Organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului penal.

(6) Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege”.

          Procesul penal se desfăşoară pe baza principiilor aflării adevărului, al egalităţii persoanelor în faţa legii şi al prezumţiei de nevinovăţie, drept urmare se impune, în mod necesar, ca pe tot parcursul procesului penal să se exercite dreptul de apărare.

          Dreptul la apărare poate fi definit ca fiind acel drept recunoscut părţilor şi subiecţilor procesuali principali din procesul penal, în toate fazele acestuia, prin care se realizează o egalitate de mijloace, necesare în scopul armonizării intereselor de apărare ale societăţii cu drepturile şi libertăţile individului. Dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă posibilitatea persoanei de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa.

          Principiul garantării dreptului la apărare, ca regulă de bază a procesului penal, are ca finalitate necondamnarea nici unei persoane nevinovate şi nici un vinovat să nu suporte rigorile legii penale mai mult decât se cuvine. Garanţiile procesuale sunt reprezentate de acele mijloace prevăzute de lege care asigură ca drepturile acordate părţilor să poată fi exercitate deplin în vederea apărării intereselor legale ale acestora.

          Prin recunoaşterea şi garantarea dreptului la apărare, legiuitorul a impus organelor judiciare obligaţia de a asigura efectiv părţilor utilizarea tuturor mijloacelor procesuale în vederea stabilirii adevărului, astfel încât, pedeapsa pentru infractor, răspunderea civilă a acestuia şi a părţii responsabile civilmente pe de o parte, cât şi drepturile părţii vătămate şi ale părţii civile, pe de altă parte, să fie pe deplin dovedite sub toate aspectele, beneficiind de sprijinul avocaţilor aleşi sau numiţi din oficiu în condiţiile legii.

          În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate:

- să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege;

- să asigure părţilor posibilitatea şi timpul necesar pregătirii şi exercitării apărării;

- să-l încunoştiinţeze, de îndată şi înainte de a-l audia, pe suspect despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penala şi încadrarea juridică a acesteia;

- să-l încunoştiinţeze, de îndată, pe inculpat despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia;

- să îi informeze pe suspect şi inculpat, înainte de a fi ascultaţi, că au dreptul de a nu face nicio declaraţie;

- să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a suspectului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător, în condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege.

          Din conţinutul acestor reglementări rezultă că realizarea justiţiei penale într-un stat de drept trebuie să se facă cu respectarea tuturor drepturilor şi intereselor procesuale ale părţilor. Apărarea în cursul procesului penal este un drept şi nu o obligaţie a suspectului sau inculpatului, iar statul este obligat să-i asigure dreptul la apărare. Asigurarea apărării este o garanţie a cercetării obiective şi complete a probelor, în vederea unei sentinţe corecte.

          Dreptul la apărare se acordă absolut tuturor suspecţilor şi inculpaţilor. El poate fi realizat personal sau prin intermediul unui apărător. Aşadar, apărarea este o noţiune mai largă decât noţiunea de apărător, pentru că apărarea poate fi efectuată fie personal de către suspect sau inculpat, fie de apărătorul ales sau desemnat din oficiu.

          Apărarea trebuie să se desfăşoare şi să fie îndeplinită după formele procesuale prevăzute de lege, ea neputând fi îndeplinită în mod temeinic şi în toată amploarea decât de un apărător cu pregătire juridică, de un avocat. De regulă participarea avocatului în procesul penal ţine de dorinţa suspectului sau inculpatului, fiind facultativă. Totuşi în condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice, dacă acesta nu are apărător ales.

          Asistenţa juridică este obligatorie:

- când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;

- când organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea;

- în cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

          În aceste situaţii, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales apărător, se iau măsuri pentru desemnarea apărătorului din oficiu. Această asistenţă se acordă atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, fiind vorba de forme de asistenţă gratuite pentru beneficiarii lor, avocatul primind un onorariu din fondurile Ministerului de Justiţie. Apărarea trebuie să fie într-adevăr efectivă și reală și nu doar formală. Avocatul trebuie să depună toata diligenţa pentru apărarea libertăţilor, drepturilor şi intereselor legitime ale clientului trebuind să îl informeze cu privire la evoluţia cazului ce i-a fost încredinţat. Codul de procedură penală nu conţine prevederi referitoare la condiţiile de venit ale suspectului sau inculpatului. În încercarea de a-și pune în valoare sau a-și apăra drepturile nimănui nu trebuie să-i fie refuzat dreptul la un proces echitabil din cauza lipsei de mijloace financiare.

          În contextul lumii contemporane, problematica drepturilor omului constituie una din temele centrale ale vieţii politice, ocupând un rol proeminent în dezbaterile opiniei publice, în cadrul multor organizaţii şi reuniuni internaţionale. Fiind unul dintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor, dreptul la apărare este înscris într-o serie de acte internaţionale care consacră aceste drepturi.

          Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cunoscută și sub denumirea de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un catalog al drepturilor fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma şi intrat în vigoare pe 3 septembrie 1953. Convenția a fost ratificată de cvasi-totalitatea statelor membre ale Consiliului Europei. Convenția și protocoalele sale adiționale apără mai multe drepturi și libertăți fundamentale ce au ca titulari persoane fizice, privite individual, sau diverse entități sociale, cu excepția oricăror structuri statale. În art. 6 se stipulează că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărator ales de el şi, daca nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer.

          Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 16 decembrie 1948 în cadrul celei de-a treia sesiuni a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Printr-un act istoric, Adunarea le-a cerut tuturor țărilor membre să publice textul Declarației, care, ulterior, să fie "distribuit, expus, citit și comentat în școli și alte instituții de învățământ, fără deosebiri ținând de condiția politică a țărilor sau teritoriilor". Documentul are un preambul și 30 de articole care definesc principalele drepturi ale ființei umane. Declarația nu este un tratat internațional ce ar implica consecințe juridice în cazul încălcării acesteia, fiind concepută ca un "ideal comun atins pentru toate popoarele și națiunile". Aceasta a devenit cu timpul un document de referință spre care tind statele și conform căruia se verifică modul în care se respectă drepturile omului în diferite state ale lumii, prevederile acesteia fiind ulterior preluate și extinse în diferite tratate internaționale. Printre drepturile garantate de declarație sunt şi drepturi procedurale: dreptul de a fi un subiect de drept, dreptul la recurs efectiv, dreptul la un proces echitabil.

          Declaraţia prevede în art. 11, pct. 1: „Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul sa fie presupusă nevinovata până când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale”.

          Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene intrată în vigoare la 1decembrie 2009, odată cu Tratatul de la Lisabona, în art. 47, para. 2, stipulează: „Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată şi reprezentată.” Iar în para. 3: „Asistenţa juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiţie”. Totodată, dispoziţiile Cartei consacră, în mod expres, în art. 48, alin. 2 dreptul la apărare prevăzând că „oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare”.

          Reglementarea dreptului la apărare în tratatele internaţionale specializate în materia drepturilor omului este de natură să pună în evidenţă importanţa deosebită pe care o are acesta în cadrul unui proces echitabil, specific oricărei societăţi democratice.

          Sintetizând prevederile tratatelor internaţionale se poate aprecia că în conţinutul dreptului de apărare intră:

- dreptul de a fi informat cu privire la natura şi cauzele acuzaţiei;

- dreptul de a beneficia de asistenţa gratuită a unui interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la şedinţa de judecată (nu se poate vorbi despre garantarea dreptului la apărare fără existenţa unei premise elementare: acuzatul să fie în măsură să înţeleagă şi să comunice în limba în care se desfăşoară procedura de judecată);

- dreptul acuzatului de a se apăra singur sau de a fi apărat prin intermediul unui avocat ales sau din oficiu;

- dreptul la asistenţa unui apărător, în oricare din formele sale, presupune dreptul acuzatului de a comunica liber cu avocatul său;

- acordarea de timp şi mijloace adecvate pentru pregătirea apărării sale;

- dreptul acuzatului de a interoga martorii din proces (acest drept constă în posibilitatea ce trebuie să-i fie acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiaţi martori care să-l disculpe, în aceleaşi condiţii în care sunt audiaţi şi interogaţi martorii acuzării)

          Aşadar, dreptul la apărare şi accesul la justiţie sunt drepturi fundamentale, garantate de constituţie şi tratatele internaţionale şi care nu pot să depindă de nivelul economic al justiţiabilului sau de resursele pe care le consideră suficiente statul. Respectarea de către autorităţile statele a acestui drept reprezintă o garanţie pentru înfăptuirea justiţiei în noile coordonate ale societăţilor democratice.

 

 

 

 

 

 

Nullum judicium sine deo Contacteaza-ne!