Solutia prevazuta de articolul 434 aliniatul 1 teza 1 din Codul de Procedura Penala care exclude atacarea cu recurs in casatie a deciziilor pronuntate de Inalta Curte de Casatie si Justitie ca instanta de apel este neconstitutionala Decizia 540/12.07.2016 a Curtii Constitutionale a Romaniei

Solutia prevazuta de articolul 434 aliniatul 1 teza 1 din Codul de Procedura Penala care exclude atacarea cu recurs in casatie a deciziilor pronuntate de Inalta Curte de Casatie si Justitie ca instanta de apel este neconstitutionala Decizia 540/12.07.2016 a Curtii Constitutionale a Romaniei

DECIZIA
Nr.
540
din 12 iulie 2016
referitoare la excepț
ia de neconstituționalitate a dispozițiilor
art.
434
alin.(1) teza
întâi
din Codul de procedură penală
Publicată în
Monitorul Oficial nr.841
din 24
.10.2016
Valer Dorneanu
președinte
Petre Lăzăroiu
judecător
Mircea Ștefan Minea
judecător
Daniel Marius Morar
judecător
Puskás Valentin Zoltán
judecător
Simona
Maya Teodoroiu
judecător
Tudorel Toader
judecător
Augustin Zegrean
judecător
Oana Cristina Puică
magistrat
asistent
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispoziț
iilor
art.
434
alin.
(1) teza întâi din
Codul de procedură penală, excepție ridicată de Adrian Penciu în Dosarul nr. 1.747/1/2015 al Înaltei Curți
de Casație și Justiție
Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale
nr.
1.140D/
2015.
2. Dezbaterile au avut loc la data de 28 iunie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public,
procuror Marinela Mincă, și au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, în temeiul
art.
57
ș
i art.
58
alin.
(3) din Legea nr.
47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul
cauzei, a amânat pronunțarea la 5 iulie 2016. La această dată, constatând că nu sunt prezenți, potrivit
art.
58
alin.
(1) teza întâi din Legea nr.
47/1992, toți judecătorii care au pa
rticipat la dezbateri, Curtea a amânat
pronunțarea pentru 7 iulie și 12 iulie 2016.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
3. Prin Încheierea nr.
221 din 23 iunie 2015, pronunțată în Dosarul
nr.
1.747/1/2015,
Înalta Curt
e de
Casație și Justiție
Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor
art.
434
alin.
(1) teza întâi din Codul de procedură penală
. Excepția
a fost ridicată de Adrian Penciu în etapa verificării admis
ibilității în principiu a cererii de recurs în casație.
4.
În motivarea excepției de neconstituționalitate
autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile
art.
434
alin.
(1) teza întâi din Codul de procedură penală, care limitează recursul în casație
la deciziile
pronunțate de curțile de apel ca instanțe de apel, încalcă prevederile constituționale ale
art.
16 referitor la
egalitatea în drepturi și ale
art.
21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, precum și
prevederile
art.
6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului
și a libertăților fundamentale, întrucât nu vizează și deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție
ca instanță de apel. Consideră că dispoziți
ile de lege criticate creează discriminare între inculpați în funcție
de instanța care soluționează apelul
curte de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție
— prin limitarea
dreptului celor judecați în apel de instanța supremă de a beneficia de calea
extraordinară de atac a
recursului în casație.
5.
Înalta Curte de Casație și Justiție
Secția penală
apreciază că, raportat la jurisprudența constantă
și neechivocă a Curții Constituționale în materia criticilor ce au vizat încălcarea
prin modul în car
e sunt
reglementate căile de atac
a egalității în fața legii, a accesului liber la justiție și a dreptului la un proces
echitabil, precum și a dreptului la un recurs efectiv, excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În
acest sens, arată că li
mitarea sferei hotărârilor împotriva cărora se poate exercita recursul în casație nu
vine în contradicție cu dispozițiile constituționale și convenționale invocate de autorul excepției. Astfel,
potrivit
art.
434
alin.
(1) din Codul de procedură penală, pot
fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate
 
de curțile de apel, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s
-a dispus rejudecarea cauzelor. În
scopul de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a
se conforma
prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la
asigurarea celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într
-un termen rezonabil, legiuitorul român
a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție. În acest context, noua
legislație procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, și anume apelul, recursul devenind o
cale extraordinară de atac
sub denumirea de „recurs în casație”
—, ce po
ate fi exercitată doar în cazuri
excepționale, anume prevăzute de lege, și numai pentru motive de nelegalitate, așa cum reiese și din
expunerea de motive la proiectul noului Cod de procedură penală. Recursul în casație urmărește asigurarea
unei practici un
itare la nivelul întregii țări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac
de
competența Înaltei Curți de Casație și Justiție
este analizată conformitatea unor hotărâri definitive cu
regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expre
s și limitativ prevăzute de lege. În Codul de
procedură penală sunt prevăzute expres hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casație, precum
și cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac. Față de specificul acesteia, legea impun
e
condiții stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii de recurs în casație și la titularii căii de
atac, în scopul asigurării unei rigori și discipline procesuale și al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor
recursuri care nu s
e încadrează în motivele prevăzute de lege. Cazurile în care se poate exercita recursul
în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii, iar nu chestiuni de fapt, putând constitui temei al casării
hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului
sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au
fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. De asemenea, este limitată
și sfera titularilor căii de atac și a motivelor de recurs în casație doar la anumite aspecte de n
elegalitate,
urmărindu
se crearea unui cadru corespunzător pentru ca instanța supremă să își îndeplinească rolul în
interpretarea și aplicarea unitară a legii. Recursul în casație vizează, așadar, exclusiv legalitatea hotărârilor
definitive. Necesitatea ca
hotărârile penale definitive, dar contrare legii, să fie îndreptate trebuie însă
conciliată cu autoritatea de lucru judecat, respectiv cu siguranța și stabilitatea circuitului juridic. Astfel,
siguranța raporturilor juridice reglementate prin hotărâri jud
ecătorești definitive impune, cu privire la
exercitarea unei căi de atac, atât o limitare în timp, în ceea ce privește termenul de declarare, cât și din
perspectiva interesului procesual —
sub aspectul persoanelor care pot formula respectiva cale de atac —
și a cazurilor ce pot fi invocate. Constatarea neconstituționalității unui text de lege pentru considerente ce
țin de încălcarea egalității în fața legii, a accesului liber la justiție, a actelor internaționale la care România
este parte, a dreptului la u
n proces echitabil și a dreptului la un recurs efectiv ar presupune fie că părților
nu li se recunoaște un grad de jurisdicție în condițiile impuse de tratatele internaționale, fie că, pentru
persoane aflate în aceeași situație, se prevăd condiții diferite
de declarare și examinare a căii de atac, fie
că textele invocate limitează dreptul la apărare.
6. Cu privire la respectarea egalității în drepturi, instanța de judecată arată că aceasta nu înseamnă
eo
ipso
aplicarea aceluiași regim juridic unor situaț
ii care, prin specificul lor, sunt diferite. Principiul egalității nu
presupune uniformitate, ci stabilește ca la situații egale să corespundă un tratament egal, iar pentru situații
diferite să existe un tratament diferit. Altfel spus, principiul egalități
i nu se opune ca o lege să stabilească
reguli diferite pentru persoane care se află în situații diferite. Liberul acces la justiție, consacrat de
art.
21 din
Constituție, semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în
care
consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces
nu poate fi supus niciunei condiționări, competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața
instanțelor judecătorești r
evenind legiuitorului. Pentru ca dreptul de acces la o instanță să fie respectat,
trebuie ca instanța în fața căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicție deplină, adică instanța trebuie
să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât și
pe cele de drept ale cauzei. Arată că, prin
Hotărârea din 10 mai 2001, pronunțată în Cauza
Z și alții împotriva Marii Britanii
, paragraful 93, Curtea de
la Strasbourg a statuat faptul că dreptul la un proces echitabil nu este un drept absolut, acesta putân
d fi
supus unor restricții legitime. Dispozițiile
art.
434
alin.
(1) teza întâi din Codul de procedură penală sunt,
așadar, în acord cu prevederile care reglementează dreptul la un proces echitabil, cuprinse în
art.
21
alin.
(3)
din Constituție, respectiv
în
art.
6 paragraful 1 din Convenție, întrucât recursul în casație se poate exercita
numai în anumite cazuri, strict și limitativ prevăzute de legiuitor, având în vedere caracterul acestuia de cale
extraordinară de atac, și nu împiedică părțile interesate
de a apela la instanțele judecătorești, de a fi apărate,
de a promova căile de atac ordinare prevăzute de lege și de a se prevala de garanțiile procesuale care
condiționează dreptul la un proces echitabil. Mai arată că, în urma exercitării căii de atac a a
pelului, cauza
a fost
integral și sub toate aspectele de legalitate și temeinicie
examinată de o instanță de control
judiciar, la un grad de jurisdicție superior. În ceea ce privește dreptul la un recurs efectiv, instanța reține că
acest drept specific
garantat de Convenție recunoaște oricărei persoane
ale cărei drepturi sau libertăți
recunoscute de Convenție au fost încălcate
dreptul de a se adresa unei instanțe naționale care să se
pronunțe cu privire la această încălcare, însă dreptul la un recur
s efectiv nu se confundă cu dreptul de a
 
exercita o cale de atac. Prin dispozițiile
art.
434
alin.
(1) teza întâi din Codul de procedură penală, legiuitorul
nu a intenționat să îngrădească accesul liber la justiție și nici dreptul la un recurs efectiv, fii
nd vorba de o
cale de atac ce poate fi exercitată numai împotriva unor hotărâri definitive, după parcurgerea etapei judecății
în primă instanță și în apel.
7. Potrivit
art.
30
alin.
(1) din Legea
nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președ
inților
celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a
și exprima punctele de
vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
8.
Guvernul
consideră că excepția de neconstituționalitate este, în principal, inadmisibilă,
întrucât
autorul excepției nu critică
art.
434
alin.
(1) teza întâi din Codul de procedură penală pentru ceea ce conține,
ci pentru ceea ce nu conține, respectiv solicită extinderea cazurilor în care se poate declara recurs în
casație, urmărind, practic, o
completare a textului. În subsidiar, opinează că excepția este neîntemeiată.
Legiuitorul infraconstituțional, când a reglementat recursul în casație, a avut în vedere atât nevoia de a
îndrepta hotărârile definitive care sunt nelegale, cât și necesitatea d
e a asigura stabilitatea circuitului juridic.
De aceea, s
a impus o limitare a cazurilor care pot constitui temei pentru declararea unui recurs în casație,
cât și a sferei persoanelor care pot invoca aceste cazuri, din perspectiva interesului procesual. Di
spozițiile
de lege criticate sunt în acord cu prevederile
art.
21 din Constituție și ale
art.
6 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, câtă vreme acestea nu împiedică părțile interesate să
apeleze la o instanță de
judecată care să se bucure de jurisdicție deplină
adică să analizeze cauza atât
în ceea ce privește aspectele de fapt, cât și cele de drept
și nici nu limitează dreptul acestora de a fi
apărate, de a promova căile ordinare de atac prevăzute de lege și
în condițiile prevăzute de aceasta, putând
să se prevaleze de toate garanțiile specifice unui proces echitabil. Potrivit
art.
129 din Constituție, părțile
interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești în condițiile legii,
motiv pentru care dispozițiile art. 434
alin.
(1) teza întâi din Codul de procedură penală, potrivit cărora pot fi
atacate cu recurs în casație numai anumite decizii judecătorești, sunt conforme cu prevederile
constituționale și convențional
e invocate de autorul excepției. În jurisprudența Curții Constituționale s
-a
reținut că accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești și la toate gradele
de jurisdicție. Acest drept poate fi supus unor condiționări de fond și formă, iar existența uneia ori a mai
multor căi de atac nu este impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituție și nici de vreun tratat internațional
la care România este parte (Decizia Curții Constituționale
nr.
506 din 5 decembrie 2013, publicată
în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
55 din 22 ianuarie 2014). Dispozițiile de lege criticate se aplică în
mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii sau discriminări, fiind conforme
cu prevederile art. 16 d
in Constituție.
9.
Avocatul Poporului
consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art.
434
alin.
(1) teza
întâi din Codul de procedură penală este inadmisibilă. În acest sens arată că autorul excepției se referă la
situația în care apelu
l a fost judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție, caz în care, conform dispozițiilor
de lege criticate, decizia pronunțată nu poate fi atacată cu recurs în casație. În vederea deslușirii acestei
critici este necesară examinarea dispozițiilor procedurale privind competența materială. Astfel, observă că
art.
40
alin.
(2) din Codul de procedură penală reglementează în competența Înaltei Curți și judecarea
apelurilor împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de curțile de apel, de curțile
militare de
apel și de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Ca urmare, deși Înalta Curte se pronunță și ca
instanță de apel,
art.
434
alin.
(1) din Codul de procedură penală nu prevede posibilitatea atacării cu recurs
în casație a decizii
lor instanței supreme. Includerea în norma criticată a hotărârilor pronunțate de instanța
supremă, ca instanță de apel, reprezintă o modificare a soluției legislative în sensul extinderii cazurilor în
care se poate formula recurs în casație. Or, acceptarea
unei asemenea critici ar echivala cu transformarea
instanței de contencios constituțional într
-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni
art.
61 din Constituție,
potrivit căruia
„Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a țării”
, fiind, în a
celași timp, în contradicție
și cu dispozițiile
art.
2 alin.
(3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora
„Curtea Constituțională se pronunță
numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa
prev
ederile supuse controlului”
. În subsidiar, referitor la critica de neconstituționalitate raportată la
prevederile
art.
16
alin.
(1) din Constituție, consideră că aceasta este neîntemeiată, întrucât dispozițiile de
lege supuse controlului de constituționali
tate se aplică în mod egal tuturor celor aflați în situația prevăzută
în ipoteza normei, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare. Cât privește pretinsa încălcare a
art.
21
din Constituție și a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omul
ui și a libertăților fundamentale,
precizează că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se
înfăptuiește, fără să însemne, însă, că el trebuie asigurat la toate căile de atac. Recursul în casație este o
cale
extraordinară de atac care se poate exercita în condițiile expres stabilite de lege.
10.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului
nu au comunicat punctele lor de vedere asupra
excepției de neconstituționalitate.
 
 
 
publicată în Monitorul Oficial al României, P
artea I,
nr.
99 din 8 februarie 2012, și Decizia
nr.
323 din 30 aprilie
2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.
467 din 29 iunie 2015). Or, din perspectiva
interesului de a cere și obține îndreptarea erorilor de drept comise la soluț
ionarea apelului, inculpatul, partea
civilă și partea responsabilă civilmente dintr
o cauză soluționată în apel de Înalta Curte de Casație și Justiție
se află într
o situație similară cu părțile din procesele penale soluționate de curțile de apel, ca inst
anțe de
apel, sub aspectul recunoașterii liberului acces la justiție, în componenta sa referitoare la dreptul la un
proces echitabil. Astfel fiind, tratamentul juridic diferențiat care rezultă din dispozițiile de lege criticate este
nejustificat și conduce
la o discriminare.
22. Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele
procedurale prin care justiția se înfăptuiește. Este adevărat că regulile de desfășurare a procesului în fața
instanțelor judec
ătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, așa cum rezultă din prevederile
art.
126
alin.
(2) din Constituție
potrivit căruia
„Competența instanțelor judecătorești și procedura de
judecată sunt prevăzute numai prin lege”
și din cele ale
art.
129 din Legea fundamentală, în conformitate
cu care
„Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac,
în condițiile legii”.
Curtea reține, astfel, că principiul liberului acces la justiție presupune
posibilitatea
neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege, însă
cu respectarea regulii consacrate de
art.
21
alin.
(2) din Constituție, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi
accesul
la justiție, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor
procesuale pe care le-
a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curții Constituționale
nr.
1
din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I,
nr.
69 din 16 martie 1994.).
23. Mai mult, pornind de la scopul recursului în casație
acela de a asigura posibilitatea îndreptării
erorilor de drept comise la soluționarea apelului, prin raportare la cazurile de casare ex
pres și limitativ
prevăzute de lege
și de la rolul procurorului în cadrul procesului penal în calitate de titular al dreptului de
a formula cerere de recurs în casație, Curtea constată că exigențele dreptului la un proces echitabil impun
asigurarea verif
icării pe calea recursului în casație
și la inițiativa procurorului în calitatea sa de titular al
acestei căi extraordinare de atac
a legalității deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție
ca instanță de apel, cu excepția deciziilor p
rin care s
-a dispus rejudecarea cauzelor.
24. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea constată că dispozițiile
art.
434
alin.
(1) teza întâi din
Codul de procedură penală, care exclud deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție ca ins
tanță
de apel —
decizii prin care s
a soluționat fondul cauzelor
de la exercitarea controlului judiciar prin
intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casație, încalcă prevederile constituționale ale
art.
16
referitor la egalitatea în dreptu
ri și ale
art.
21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil.
În cazul în care legea —
norma de procedură penală și/sau norma de drept penal substanțial
— este
încălcată, trebuie să se asigure atât procurorului, cât și părții inter
esate posibilitatea de a cere și obține
restabilirea legalității prin casarea hotărârii nelegale. Or, dispozițiile de lege criticate nu asigură existența
remediului pentru cazul încălcării legii și creează un vid de reglementare în ceea ce privește desființ
area
deciziilor nelegale pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție ca instanță de apel
decizii prin care
s-
a soluționat fondul cauzelor
, lipsind, pe de o parte, procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului
său specific în cadrul proces
ului penal, iar, pe de altă parte, părțile de posibilitatea apărării drepturilor, a
libertăților și a intereselor lor legitime.
25. Pentru considerentele expuse, în temeiul
art.
146
lit.
d) și al
art.
147
alin.
(4) din Constituție,
precum și al
art.
1—3,
al art.
11
alin.
(1)
lit.
A.d) și al
art.
29 din Legea nr.
47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONA
În numele legii
DECIDE:
Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Adrian Penciu în Dosarul
nr.
1.747/1/2015 al
Înaltei Curț
i de Casație și Justiție
Secția penală și constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile
art.
434
alin.
(1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casație a
deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație
și Justiție, ca instanță de apel, este neconstituțională.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Înaltei Curți de Casație
și Justiție
Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al R
omâniei, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 12 iulie 2016.

Nullum judicium sine deo Contacteaza-ne!